Socialismul și anarhismul
Socialismul și anarhismul
Când citim lucrările profesorilor oficiali de științe sociale pe tema socialismului și a anarhismului, rămânem uimiți să constatăm cât de puțin înțeleg sociologii, chiar și cei care ne sunt favorabili, din marea revoluție științifică pe care Engels a numit-o „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă”, o revoluție care are acum mai bine de jumătate de secol.
Socialismul științific, așa cum a fost stabilit de Marx și Engels, a combinat într-o unitate armonioasă două lucruri care, din punctul de vedere burghez, păreau a fi ocontrarii ireconciliabile: pe de o parte, obiectivitatea imparțială, știința indiferentă față de idealuri, și, pe de altă parte, idealul subiectiv al unei societăți mai bune, căutat cu pasiune. Cei care nu adoptă punctul de vedere al socialismului științific cred că un ideal, adică ceva ce ne dorim, nu poate fi niciodată obiectul științei și că, dimpotrivă, dorința pasională trebuie să fie un obstacol în calea adevărului obiectiv. Așa-zisei științe obiective a societății îi dau numele de sociologie; iar sterilitatea, lipsa de rezultate care se evidențiază pretutindeni în nenumăratele cărți ale acestor „sociologi”, oferă cea mai bună refutare a afirmației lor că adevărul social se naște din învățătura aridă din cărți, mai degrabă decât din participarea la luptele sociale. Un ideal social, dimpotrivă, ei îl cunosc doar ca utopism — ca concepție și propagandă a unui sistem social mai bun sau cel mai bun — care nu are nimic de-a face cu știința societății, chiar dacă susținătorii săi afirmă că sunt capabili să dovedească „științific” excelența noului lor sistem. Socialismul științific a depășit această contradicție prin descoperirea bazei economice a evoluției sociale. El ne-a învățat că, odată cu îmbunătățirea continuă a metodelor tehnice de muncă și a organelor și organizațiilor sociale necesare funcționării lor, întreaga ordine socială suferă o transformare neîntreruptă, inclusiv opiniile și idealurile omenirii. Omul trebuie să-și adapteze continuu ideile și opiniile despre instituțiile și organizațiile posibile și dezirabile la progresul forțelor productive; cu alte cuvinte, el urmează idealuri sociale mereu noi. Prin urmare, un astfel de ideal social nu înseamnă construirea unui sistem social fără cusur, ci este o imagine mentală a unui sistem social ulterior, mai dezvoltat, în care dezavantajele sistemului precedent au fost depășite și care este adaptat la acea dezvoltare a forțelor de producție care tocmai a fost atinsă. Deoarece tot ceea ce face omul trebuie să existe mai întâi în mintea sa ca scop și voință, prin urmare, orice nouă ordine socială, înainte de a deveni realitate, trebuie să existe mai întâi ca un ideal conștient, mai mult sau mai puțin adecvat.
Astfel, în tinerețea capitalismului, când noile invenții ale motorului cu aburi de către James Watt și ale mașinii de filat de către Arkwright au deschis posibilități nelimitate pentru dezvoltarea industrială, idealul social natural era: libertatea neîngrădită a producției private și a concurenței, înlăturarea tuturor obstacolelor feudale și ale breslelor. Așa că acum, când aproprierea capitalistă stă în calea ocupării depline a forței de muncă și a dezvoltării forțelor de producție, când marile întreprinderi și trusturile au demonstrat posibilitatea unei organizări bine gândite a muncii, idealul social natural este: socializarea mijloacelor de producție. Iar acest ideal social constituie cererea principală din programele partidelor socialiste din toate țările.
În consecință, dacă noi, socialiștii, suntem întrebați: „Ce ordine socială recomandați ca fiind cea mai bună?”, răspundem: „Niciuna”. Nu lăudăm niciun sistem social ca fiind cel mai perfect sau singurul bun, în comparație cu care toate celelalte sunt inacceptabile. Diverse ordine sociale sunt necesare, deci avantajoase, în funcție de nivelul de dezvoltare tehnică și economică; la un anumit nivel de dezvoltare, o ordine care anterior era necesară devine dăunătoare și insuportabilă, așa cum este cazul acum cu capitalismul. Prin urmare, toate eforturile și luptele noastre sunt îndreptate acum către următorul pas și către înlăturarea obstacolelor care stau în calea dobândirii de către societate a mijloacelor de producție. Aceste obstacole sunt în principal două: supremația politică a capitaliștilor și organizarea și disciplina defectuoasă a clasei muncitoare; prin urmare, obiectivele noastre cele mai imediate sunt organizarea și formarea muncitorilor și, prin intermediul acestora, cucerirea puterii politice. În consecință, nu suntem deloc de părere că, după această victorie și odată cu începerea naționalizării marilor industrii, idealul celei mai bune dintre lumi va fi atins. Dimpotrivă, convingerea noastră este că această nouă condiție — la fel ca predecesoarea sa, capitalismul — este doar o verigă într-un lanț continuu de dezvoltare. Programul nostru nu conține, firește, nimic cu privire la fazele ulterioare; sarcina noastră practică este doar realizarea prezentului nostru adică înlocuirea capitalismului cu ordinea socială care îi urmează în mod natural. Trebuie să lăsăm în seama membrilor societății viitorului sarcina de a ridica steagul noilor idealuri sociale, care să corespundă noilor nevoi ce vor apărea.
Acest lucru nu înseamnă că formele ulterioare de dezvoltare nu ne interesează și că, prin urmare, nu trebuie să ne preocupăm de ele. Înseamnă pur și simplu că ar fi absurd să ne exprimăm opiniile cu privire la viitoarele ordine sociale sub forma unor cerințe a căror realizare ar trebui să determine linia noastră practică de acțiune. Dimpotrivă, întrucât tinde să ne clarifice punctele de vedere și opiniile, poate fi de folos în lupta noastră actuală să încercăm să previzionăm diversele faze viitoare ale dezvoltării sociale prin intermediul metodei noastre istorico-materialiste.
Înlocuirea capitalismului cu socialismul nu va fi un act singular, care să zguduie lumea, ci un proces de schimbare treptată, oricât de rapid ar fi acesta în comparație cu perioada actuală [01]. Naționalizarea marilor industrii și a trusturilor nu va aduce nicio schimbare fundamentală în capitalism, întrucât anumite industrii sunt deja naționalizate; schimbarea fundamentală va consta doar în faptul că puterea statului va fi la dispoziția clasei muncitoare. Marele contrast dintre noua supremație proletară și fosta supremație capitalistă se va manifesta imediat, nu printr-o revoluție deliberată a modului de producție, ci prin măsuri culturale de amploare — promovarea educației, îngrijirea sănătății publice, ajutorul acordat celor săraci și celor care suferă — prin care noua societate trebuie să compenseze neglijările capitalismului. Deși nu putem spune în ce măsură producția privată va fi înlocuită imediat de producția socială — cu siguranță nu complet — este totuși cert că măsurile aplicate cu fermitate pentru promovarea bunăstării marilor mase populare vor constitui baza noii dezvoltări economice. Kautsky a arătat deja cum cea mai simplă, cea mai necesară și, pentru fiecare muncitor, cea mai urgentă măsură de combatere a sărăciei, și anume ajutorul generos acordat de stat șomerilor, lovește chiar la rădăcinile capitalismului; aceasta va fi una dintre pârghiile cele mai eficiente pentru a pune rapid capăt producției private întreprinse în scopul obținerii de profit.
Când producția privată va fi înlocuită, în mare parte, de producția socială, nu se va observa totuși o schimbare semnificativă în metoda de producție, cu excepția faptului că, în locul multor producători și angajatori, va exista unul singur; prin urmare, expresiile și formele provenite din producția de mărfuri vor continua să existe. Produselor li se va atribui o anumită valoare pentru care sunt vândute; participanților la producție li se va plăti un salariu pentru forța de muncă pe care au depus-o în serviciul societății — desigur, valoarea forței de muncă va fi evaluată mult mai sus decât în prezent — și poate că acest salariu va fi calculat astfel încât să varieze în funcție de performanță și de serviciul presupus. Împărțirea acelei părți din produsele sociale destinate consumului individual va fi, în această etapă de dezvoltare, efectuată prin achiziționarea lor de la societate cu ajutorul salariului pe care societatea îl plătește membrilor săi pentru munca lor. Prin urmare, proprietatea privată va juca în continuare un rol important; vor exista disparități în această formă de proprietate; banii vor fi folosiți pentru plata salariilor și pentru cumpărarea și vânzarea între producătorii privați încă existenți. Oricât de complet ar schimba abolirea sărăciei aspectul societății, producția va fi la început doar puțin modificată în aspectul său superficial de răsturnarea capitalismului. Cu toate acestea, acest aspect va fi înșelător. Chiar și în producție, diferența fundamentală va fi enormă; aceasta nu va mai fi un mijloc de creare a plusvalorii și nu va mai fi lăsată la voia întâmplării întreprinderilor private, ci va fi orientată spre satisfacerea nevoilor ca scop imediat și, prin urmare, va fi controlată cu previziune conștientă.
Această etapă a dezvoltării sociale nu poate dura; ea se va submina treptat pe sine însăși. Contradicțiile interne vor rămâne și în viitor pârghii ale evoluției sociale; desigur, ele nu se vor mai manifesta, așa cum se întâmplă în capitalism, sub forma unei lupte de clasă, deoarece clasele vor fi dispărut; contradicțiile vor deveni perceptibile sub forma unor deficiențe și vor constitui motivul pentru eliminarea lor prin modificarea conștientă a fundamentelor societății. Aici contradicția constă în faptul că valoarea este o calitate a produselor care își are originea în producția privată și, prin urmare, dispare atunci când producția privată încetează să mai existe. Într-o societate de producători de mărfuri, valoarea exprimă caracterul social al muncii lor private; tocmai prin calitatea lor comună de valori produsele acestei munci private se manifestă ca fiind calitativ similare între ele și ca încorporând în sine muncă socială, abstractă. Faptul că persoanele private participă la un proces social de muncă devine evident doar în calitatea de valoare care este comună produselor lor; prin urmare, în forma inversată a unei calități a lucrurilor. În actul schimbului, producătorii și produsele se întâlnesc; acolo iese la iveală caracterul social al muncii lor private; acolo se formează valoarea sau, mai corect, acolo ea trece de la o existență abstractă, conceptuală, la realitate. „Numai în schimb produsele muncii capătă o existență social egală ca valori, care se distinge de existențele lor natural diferite ca valori de întrebuințare” (Marx, „Capitalul”, I).
Când caracterul social al muncii este imediat evident pentru toată lumea, nu este nevoie să fie întruchipat în forma fantezistă a unei calități obiective a produsului. Odată cu dispariția muncii private, care anterior constituia valoarea prin egalizarea sa în schimb, valoarea însăși va dispărea. Ea poate duce pentru o vreme o existență tradițională: imposibilitatea de a o determina practic atunci când și-a pierdut existența reală va pune capăt ordinii sociale în care ea juca rolul principal în distribuția mijloacelor de consum. Când va trece o generație de la prima abolire a sărăciei capitaliste și se vor naște noi generații care o cunosc doar din auzite, oamenii vor înceta treptat să mai înțeleagă ideea capitalistă de a plăti salarii pentru munca prestată. Odată cu universalizarea acelei educații științifice și tehnice care, sub capitalism, este monopolul claselor privilegiate și este folosită de acestea pentru a extorca plăți mai mari pentru forța lor de muncă, diferențele de salarii vor dispărea. Odată cu dispariția amintirii inegalității capitaliste, va dispărea și sentimentul că un om care realizează mai mult decât altul ar trebui să primească mai mult. Mai mult, cum s-ar putea determina măsura performanței, cu excepția muncii complet similare? Prin urmare, va trebui căutată o altă regulă pentru distribuirea bunurilor de consum.
Probabil că, în lipsa unei soluții mai bune, se va recurge la ideea că fiecare are dreptul la aceeași sumă. Cu toate acestea, dezvoltarea forțelor productive va conduce în curând la un alt standard. Una dintre primele și cele mai evidente consecințe ale abolirii capitalismului va fi o dezvoltare extraordinară, într-o măsură greu de imaginat în prezent, a științelor naturii și a aplicațiilor lor tehnice. Universalitatea educației științifice va mări grupul, acum restrâns, al oamenilor de știință și al inventatorilor cu un număr nenumărat de minți puternice și creative. În prezent, acest grup lucrează doar pentru profitul capitaliștilor și pentru a satisface setea de cunoaștere a unei mici bresle de savanți; în plus, este demoralizat de lăcomie și de goana după funcții, precum și împiedicat de îngrijorare și dezamăgire. În socialism, oamenii de știință și inventatorii vor fi susținuți de conștiința înnobilatoare că toate cercetările și descoperirile lor vor aduce beneficii imediate comunității. Atunci, cunoașterea forțelor naturii și aplicarea lor tehnică vor primi un impuls nemaiîntâlnit până acum; productivitatea muncii va crește enorm, iar munca grea a individului va fi considerabil ușurată. Mijloacele de trai vor fi astfel produse într-o asemenea abundență încât nu va mai fi necesar să se folosească o exactitate dureroasă în repartizarea către fiecare a părții care i se cuvine. Acolo unde domnește abundența nelimitată, fiecare poate lua cât are nevoie fără a trezi gelozia celorlalți. Pe de altă parte, conștientizarea faptului că există întotdeauna suficient îl va împiedica pe fiecare să ia mai mult decât are nevoie, fie pentru a acumula, fie pentru a risipi, ambele fiind la fel de inutile. Singura măsură, în această etapă a dezvoltării sociale, pentru împărțirea mijloacelor de consum va fi, prin urmare, necesitatea individului. Este evident că, în aceste circumstanțe, în care fiecare ia ceea ce are nevoie din rezerva socială, ideea de proprietate privată, chiar și în ceea ce privește mijloacele de consum, va dispărea treptat.
Această creștere imensă a productivității muncii, ca urmare a progresului științei și educației, nu va putea începe decât după ce ordinea socialistă se va fi impus de ceva vreme; întrucât această creștere va fi ea însăși o consecință a măsurilor culturale ale noii societăți. Prin urmare, la început, superioritatea producției socialiste față de cea capitalistă va trebui să se bazeze pe factori cu totul diferiți. Toți acești factori vor fi orientați către un sistem de producție eficient din punct de vedere economic și atent planificat și către evitarea oricărei risipiri inutile de materiale și forță de muncă, într-un cuvânt, către organizare. Adesea concepem scopul luptei noastre actuale ca fiind organizarea unei producții dispersate, risipitoare și anarhice, iar acest lucru trebuie realizat de stat imediat ce îl vom fi preluat. Proletariatul are nevoie, așadar, de puterea statului pentru a-și impune voința asupra claselor pe care le-a învins, pentru a promova educația, cultura și instruirea prin măsuri ample și, în plus, pentru a organiza procesul de producție socială. Vechile instituții politice vor fi transformate în organe noi, care vor juca un rol în gestionarea producției; astfel, ele vor căpăta o semnificație cu totul nouă, în timp ce vechile forme și denumiri vor rămâne neschimbate. Astfel, structura politică va fi, de asemenea, modificată doar puțin în aspectul său superficial, dar în mare măsură în realitate. Natura statului va suferi o transformare atât de fundamentală încât Engels putea spune pe bună dreptate: Statul va muri. În loc de o instituție pentru oprimarea unei clase de către cealaltă, acesta devine un organism corporativ cu funcții pur economice. În conformitate cu această combinație de formă politică și substanță economică, regulamentele de muncă vor avea forma și forța legilor.
Organizarea muncii implică o anumită măsură de constrângere legală, adică de subordonare a voinței minorității față de cea a majorității. Dar de unde va obține această ordine socială forța de a-și executa legile? În capitalism, statul are la dispoziție o mare masă de mijloace de forță: poliția, închisorile și tribunalele și, în cele din urmă, armata; doar prin mijloacele fizice de forță de care dispune, o minoritate este capabilă să-și mențină dominația asupra marii mase a poporului. Aceste mijloace fizice de forță nu sunt necesare pentru dominația masei, care își va atinge scopul doar prin forța morală. Sistemul politic pe care proletariatul îl va introduce după victoria sa, și care poate fi desemnat drept o democrație consecventă, va fi guvernat de aceleași principii pe care muncitorii le folosesc acum în organizațiile lor de luptă: egalitatea drepturilor pentru toți membrii, exprimarea voinței întregului în dispoziții legale și rezoluții pe care fiecare trebuie să le respecte, executarea voinței majorității de către un executiv. Mijloacele de constrângere folosite aici pentru a impune voința majorității asupra minorității vor fi probabil folosite și în viitoarea democrație industrială — și anume, disciplina.
Această disciplină constă în subordonarea voluntară a individului față de ansamblu; este principala virtute proletară, pe care masele muncitoare au dobândit-o în lupta lor împotriva capitalismului. Muncitorii nu vor putea niciodată să răstoarne capitalismul până când nu vor fi dus această virtute la cel mai înalt nivel de dezvoltare, subordonarea dorințelor lor personale și a egoismului lor față de interesele întregii clase; această virtute o vor purta cu ei în noua societate, iar acolo va deveni cimentul moral al ordinii socialiste. Ea va fi contrapartida morală a democrației politice; aceasta din urmă nu va avea nevoie de alte mijloace de forță.
În orice caz, disciplina înseamnă depășirea unui instinct existent; apărarea intereselor întregului nu izvorăște, în acest caz, spontan dintr-o înclinație directă, ci dintr-o considerație rațională.
Acest instinct, care trebuie depășit, este egoismul, interesul propriu, care a fost alimentat de condițiile economice ale producției de mărfuri și ale concurenței până când a devenit instinctul predominant. Cine nu posedă această trăsătură, sau o posedă într-o măsură insuficientă, este pierdut fără speranță în capitalism. O trăsătură care, pentru nenumărate generații, a fost întotdeauna necesară și aproape esențială pentru viață și care, prin urmare, este ferm înrădăcinată în natura umană, va necesita câteva generații de nefolosire pentru a se slăbi într-o măsură considerabilă și, în cele din urmă, pentru a dispărea. Prin urmare, ordinea socialistă a societății nu va putea dezrădăcina imediat acest impuls; avansul său față de capitalism va consta în faptul că egoismul va fi restrâns de disciplină (adică de convingerea rațională devenită obicei), că păstrarea interesului comun va deveni cel mai eficient mijloc de a păstra interesul individual.
Dar noua ordine socială va favoriza ea însăși trăsături de caracter cu totul diferite. Munca comună pentru un scop comun, comunitatea intereselor individuale cu cele ale societății în ansamblu, vor dezvolta într-o măsură extraordinară sentimentul de fraternitate și camaraderie. Necesitatea economică a făcut din egoism trăsătura cea mai proeminentă a oamenilor în capitalism; necesitatea economică a făcut din solidaritate și disciplină trăsăturile principale ale mișcării muncitorești revoluționare; și necesitatea economică va dezvolta, în aceeași măsură, sentimentul de sociabilitate mai presus de toate celelalte trăsături de caracter în societatea socialistă. Oamenii se vor considera, în primul rând, nu ca indivizi, ci ca membri ai societății; bunăstarea întregului va domina toate gândurile și sentimentele lor. Această tendință nu se va mai baza atunci pe autocontrolul individului, care își sacrifică înclinația în favoarea a ceea ce recunoaște ca fiind necesar; ea se va baza pe înclinația directă. În loc să trebuiască să învingă un instinct moștenit, această tendință va consta mai degrabă în exercitarea activă a instinctului nou-născut.
Această evoluție a instinctelor umane va implica, de asemenea, o schimbare în organizarea socială. La început, organizarea muncii sociale va necesita măsuri speciale, care vor fi decise de majoritate, executate cu grijă conștiincioasă de un organism central și respectate cu fidelitate de individ. Dar pe măsură ce munca organizată devine un obicei și pe măsură ce interesul tuturor devine scopul suprem al fiecăruia, organizarea și reglementarea deliberată a muncii vor deveni treptat superflue. Și în această măsură vor dispărea ultimele vestigii ale autorității politice, autoritatea care la început, sub forma legilor și a organismelor de control, menținea minoritatea în subordonarea majorității. Organizarea muncii nu va mai fi atunci un produs al reglementării externe, ci al impulsului interior. Iar când creșterea enormă a productivității, datorată progresului științei, va deveni o realitate, rezultatele muncii nu vor mai trebui obținute printr-o organizare atent planificată. Astfel, înlocuirea capitalismului cu socialismul semnifică încă de la început un avans enorm în libertate, deoarece forța rațională a disciplinei în numele intereselor individuale și comune ia locul constrângerii brutale în serviciul intereselor străine și ostile; dar în dezvoltarea ulterioară a societății socialiste chiar și constrângerea disciplinei va dispărea treptat, și nu va rămâne nicio constrângere în afară de cea a propriului simț al sociabilității individului, de aprecierea sau blamul semenilor săi.
Este de la sine înțeles că, cu o probabilitate mai mare sau mai mică, se pot deduce mult mai multe din premisele date cu privire la diversele faze de dezvoltare ale societății viitoare: în ceea ce privește tehnica muncii, activitatea artistică, întoarcerea la pământ etc., există multe indicii valoroase în literatura noastră. Afirmațiile făcute aici sunt însă suficiente pentru o apreciere a viziunilor utopiștilor moderni.
Atâta timp cât nu exista nicio mișcare a clasei muncitoare, utopismul era forma naturală a socialismului, a aspirației către o formă de societate bazată pe proprietatea comună. Până la apariția pe scena istoriei a unei clase ale cărei lupte aveau ca scop inevitabil socialismul, acesta nu putea fi decât o idee ingenios concepută, față de care se nutreau speranțe că ar putea deveni suficient de atractivă pentru restul omenirii. A prevedea acest obiectiv însemna, la acea vreme, un progres uriaș. De aceea, clasa muncitoare socialistă modernă îi cinstește pe marii utopiști din prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe care îi consideră precursorii săi.
Chiar și odată cu apariția comunismului științific și a mișcării clasei muncitoare, utopismul nu a dispărut complet de pe scena istorică. Defectele și greșelile ordinii sociale existente sunt atât de evidente pentru nenumărați oameni din afara clasei muncitoare, încât se impune întrebarea: nu ar putea fi societatea mai bine organizată? Dar doar o porțiune infinitezimală dintre ei se alătură taberei muncitorilor ca aliați; concepțiile social-democrației le rămân străine; și deși unii, după multe dificultăți și renunțarea dureroasă la nenumărate prejudecăți, își găsesc în cele din urmă drumul spre aceasta, marea majoritate este împiedicată de limitările burgheze. Acestora nu le rămâne altă cale decât să construiască o lume mai bună în propria lor imaginație și să încerce să câștige adepți pentru ea; pentru vanitatea profesională a literatilor inteligenți pare mult mai onorabil să inventeze un „sistem” propriu, decât să se înroleze în marea armată a partidului muncitoresc.
Astfel, cele două rădăcini ale utopismului modern sunt defectele capitalismului și marea eminență intelectuală a mișcării socialiste, atât de aspru opusă tuturor concepțiilor burgheze convenționale și atât de superioară acestora. Dar, în timp ce utopismul clasic era înaintea vremii sale, utopismul modern rămâne în urma epocii noastre. El rămâne sub nivelul intelectual al prezentului, deoarece nu s-a eliberat de înapoierea intelectuală a modului burghez de gândire. În cadrul acestuia din urmă, este adevărat, el ocupă un loc de onoare datorită viziunii sale mai largi și atitudinii critice mai ascuțite; această mărturie onorifică trebuie să-l compenseze pentru faptul că este practic fără influență în societate. O utopie, o ordine socială ideală imaginată, nu poate constitui programul unei clase luptătoare; o utopie nu poate aduna în jurul său un partid, ea poate fi doar nucleul unei secte.
Este adevărat că chiar și modelele sociale utopice pot dobândi temporar o influență considerabilă. În America, după publicarea cărții lui Bellamy „Looking Backward”, s-a format un grup de oameni (care a fost numit chiar partid), care și-a propus să realizeze sistemul social descris de Bellamy. În mod similar, la începuturile mișcării clasei muncitoare germane, construcțiile utopice ale lui Eugen Duhring au avut un ecou atât de mare încât Engels a fost nevoit să intre în celebra controversă cu acesta.
Dintre toate sistemele utopice moderne, anarhismul, în diversele sale forme, a devenit cel mai influent și semnificativ pentru mișcarea muncitorească. În țările care au rămas în urmă în dezvoltarea capitalistă, unde guvernul se află în mâinile unei mici clique corupte care servește doar interese meschine și speciale, în loc să fie în mâinile unei clase capitaliste energice care a organizat puternic puterea statului, deviza anarhistă, abstinența de la politica coruptă, întâlnește un ecou imediat în rândul muncitorilor. Așa a fost multă vreme în Italia, așa este încă în Spania. Ca succesor logic al liberalismului, el transformă individualismul acestuia — cultul libertății abstracte și aversiunea față de puterea statului și orice autoritate — într-un pol opus capitalismului. Socialismul său este utopianism, adică nu are nicio idee despre evoluția necesară a formațiunilor sociale pe baza evoluției forțelor de producție, ci își propune idealul unei lumi absolut juste și mai bune, pentru care încearcă să câștige adepți prin propagandă.
Privit superficial, acest ideal pare să aibă unele trăsături comune cu starea societății pe care am prezis-o mai sus ca fiind rezultatul cel mai îndepărtat al evoluției. Împărțirea mijloacelor de consum în funcție de nevoie și absența oricărei autorități coercitive, pe care le așteptăm ca consecință finală a evoluției, sunt prezentate de anarhiști ca o cerință absolută pentru societate. Această coincidență stă la baza ideii curioase că anarhiștii sunt mai logici și mai radicali decât socialiștii, deoarece aspiră la o ordine socială mai înaltă și mai dezvoltată decât ordinea socială socialistă.
Această idee este ridicolă. În primul rând, nu există o ordine socială socialistă definită. Iar în al doilea rând, libertatea cerută de anarhiști nu ține seama de fundamentul necesar — forțele productive extrem de dezvoltate — care este singurul lucru ce face posibilă acea libertate. În celebra sa lucrare, „Cucerirea pâinii”, Kropotkin sfătuiește muncitorii ca, atunci când va izbucni revoluția, să renunțe la orice autoritate și să nu instituie o nouă autoritate, ci să se unească în grupuri libere de muncitori. Tot ce ar putea rezulta din aceasta este o industrie cooperativă sau privată, de mică anvergură. Idealul anarhist se dezvăluie aici ca un ideal mic-burghez, o dorință de „libertate” a micului producător independent; unii anarhiști, care se numesc pe ei înșiși cei mai logici, își pun chiar teoria în practică și se stabilesc ca pustnici pe o mică moșie, departe de tumultul conflictelor și dezvoltării mondiale.
Totuși, această idee este ușor de înțeles, deoarece toți cei care nu s-au eliberat de concepțiile burgheze, deci și anarhiștii, nu pot concepe socialismul și lupta pentru abolirea capitalismului altfel decât ca realizarea unei utopii. Prin urmare, ei cred că socialiștii sunt adepții unei ordini sociale viitoare definite, una care a fost deja stabilită și hotărâtă. Această eroare este deosebit de răspândită în Franța: pretinsul ideal al socialiștilor — socializarea exclusivă a mijloacelor de producție — este numit acolo colectivism, în timp ce cei mai radicali, care cer abolirea întregii proprietăți private, se numesc comuniști. Se mai spune despre colectiviști că ei pledează pentru o împărțire a bunurilor în funcție de serviciu, în timp ce comuniștii vor ca acestea să fie împărțite în funcție de nevoie.
Această idee predomină adesea printre cei care caută definiții exacte ale socialismului și anarhismului, pentru a răspunde la întrebarea dacă anarhiștii aparțin, de asemenea, marii familii a socialiștilor și dacă sunt respinși, pe drept sau pe nedrept, de social-democrați ca „frați” nelegitimi. Practic, întrebarea nu are nici cea mai mică importanță; noi luptăm împotriva anarhiștilor cu cea mai mare energie, în ciuda faptului că se numesc dușmani ai capitalismului, pentru că sunt dușmani ai mișcării clasei muncitoare; pentru că propaganda lor amenință mereu să distrugă organizarea și disciplina, principalele arme ale proletariatului în luptele sale, și tinde să-i abată pe muncitori de la cea mai importantă parte a luptei lor, cucerirea puterii de stat. Așadar, nu din cauza unei definiții formale, ci în interesul luptei practice, îi considerăm pe anarhiști ca fiind adversari care nu aparțin mișcării noastre socialiste.
[01]. Această teorie a transformării a fost expusă pe larg de Karl Kautsky în partea a doua a lucrării „Revoluția socială”.